S-a întâmplat dintr-o dată. Era miercuri, 29 decembrie.

Uneori se întâmplă să facem lucruri fără să le ținem prea mult la dospit, în covata minții.

Am scos cartela de telefon și am introdus-o într-unul simplu, ce oferă două funcții: apel și sms. Pe celălalt l-am trimis în concediu în Maldive, Zanzibar, pe unde a vrut el și n-am vrut eu și l-am băgat în seamă foarte rar, o dată pe zi, cel mult. Le-am dat vestea și copiilor: câteva zile fără ecrane, cablu TV. Copiii au primit vestea mai bine decât mă așteptam. Credeți-mă, a venit cu multe beneficii, dar nu dau detalii acum.

Inițial, am zis că este un exercițiu pentru mine, să mă las surprinsă, să acționez diferit. A fost un an în care am experimentat multe: timp de două ore am purtat ochelari care au restrâns foarte mult câmpul vizual, am participat la ateliere non-verbale etc. În plan profesional am crescut mai mult decât în alți ani.

Acum, în plan personal, am vrut să experimentez unitatea și coerența minte-suflet-trup. Să ies din rutina zilnică, să mă abat din drumul bătătorit: cărări noi, conexiuni neuronale noi.

Apropo de decizii luate dintr-o dată,  mi-am amintit cum într-o noapte, cu 19 ani în urmă, i-am spus soțului meu: „Mi-e dor de mama, vreau să mergem la Tulcea.” Aveam tren într-o oră. Am ajuns la gară. Era ca și cum pornisem într-o aventură. Trenul făcea 6 ore de la București la Tulcea. Am ajuns dimineața acolo. Iar de la Tulcea am luat un autobuz până la Horia, de unde am mers pe jos 7 km până la Balabancea. Acasă.

Avem nevoie de rutine, program, predictibilitate, previzibilitate, dar e indicat să ne permitem din când în când să ieșim din aceste scheme stabilite și prestabilite, pentru a intra în contact cu neprevăzutul, diferitul și implicit cu emoția pe care o trezește. Altfel spus, pentru a intra în contact cu părți mai puțin cunoscute și mai profunde din noi. Pentru a intra în contact cu resursele noastre.

Dimineața, aveam obiceiul să beau cafeaua în pat, cu telefonul în mână. Ăsta era hatârul meu. Mai aveam unul: să intru la baie cu telefonul. Și încă unul: să ascult muzică în metrou.

Trimițând la plimbare aceste obiceiuri, am realizat mai clar ceva ce știam deja: comunicarea cu ceilalți și a celorlalți cu mine, în proporție de 80 % , era în scris: emoții traduse în emoticoane, exprimări neclare, eliptice sau redundante, automatisme, iluzia menținerii unor relații etc.

În aceste zile, am primit câteva telefoane: unul de la o instituție publică, de la sora mea și restul de la persoane necunoscute care căutau pe altcineva cu același nume, cu reclamă pe Facebook și Youtube.

Erau dezamăgiți: nu eram nici persoana din reclamă, nici autoare de cărți…

Iată cum am observat că vocea, instrumentul nostru cel mai prețios, prin care putem transmite atât de multe stări, vocea, amprenta noastră unică, pică în desuetudine.

În ce măsură realizăm că vocea din video call-uri sau atunci când copiii se joacă la PS (am ajuns să credem că este o formă de socializare pentru copii în vremurile astea de distanțare fizică) a ajuns să fie un canal de comunicare perturbat de elemente vizuale puternice care ne distrag de la ceea ce simțim?

Facem mai multe lucruri deodată, atenția noastră este superficială, împrăștiată, așa cum uneori sunt relațiile cu ceilalți sau cu noi înșine. Relația cu simțurile noastre capătă dimensiuni distorsionate: fie ajungem la extreme în care pierdem simțurile, în situații de boală, și atunci realizăm cât de importante sunt, fie abuzăm de ele și le stimulăm în exces pe unele în detrimentul celorlalte (privind prea mult la ecrane, folosind parfumuri sintetice sau produse alimentare cu potențiatori de arome, ascultând muzică la căști etc.)

Căutarea justei măsuri ajunge să fie un proces de reeducare, în contextul hățișului stimulării suprasenzoriale sau al poluării fonice, mintale și emoționale în care alunecăm.

Un apel telefonic simplu te pune în contact cu scurtele momente de tăcere (deși inconfortabile pentru unii, ele sunt benefice), stimulează imaginația (nu știi, nu vezi unde, cum este persoana respectivă) și îți antrenează starea de prezență conștientă.

Din lista pe care mi-am făcut-o pentru 2022, mă opresc asupra unui aspect pe care doresc să-l împărtășesc cu voi: nevoia de a fi cât mai aproape de mine și de ceilalți într-un mod cât mai sănătos și autentic.

Mă bucur că am încheiat un an în care am avut curajul, în ciuda condițiilor exterioare, să-mi manifest curiozitatea și să-mi dezvolt abilitățile și către o altă metodă de terapie, muzicoterapia, care deschide canale de comunicare acolo unde sunt blocate sau reduse. Aceasta va însoți Gestalt terapia, terapia verbală, relațională, umanistă în care sunt formată.

Ambele sunt terapii relaționale, aducând aici și acum gânduri, trăiri, sentimente, comportamente, pentru a le exprima, a fi în contact cu ele, pentru a nu le mai suprapune cu trecutul sau a le proiecta în viitor, cu anxietate și neîncredere.

Avem nevoie să cultivăm arta trăirii momentului prezent, într-un mod conștient și binefăcător. Pentru a ajunge să fie o rutină sănătoasă, e nevoie ca într-o zi să-ți spui: eu vreau să merg pe strada asta, unde nimic nu mi-e familiar, pentru că n-am pășit niciodată, și nu pe cealaltă unde cunosc fiecare casă, copac, mașină parcată, lătrat de câine.

Vă doresc un an 2022 îndrăzneț!