Copii, părinți, relații, școală, tensiune, cereri, negocieri, rivalitate între frați, critici, reproșuri, nemulțumiri…
„Ai fi putut mai mult…” „Eu nu mi-aș fi permis să ridic vocea.” „Ești nerecunoscător, iresponsabil.” „Ai totul, uite câte fac pentru tine…”
Iată cum, în coșul minții, colecționăm substantive, adjective, verbe etc. părți de vorbire care primesc sens într-o propoziție și îndeplinesc funcții sintactice. Aceste cuvinte sunt încărcate cu o anumită energie atunci când le lansăm într-un dialog. Există exprimări care mângâie, alină, liniștesc, exprimări care stârnesc furtuni, trezesc fantome. Unele dintre aceste fantome sunt cele ale introiecțiilor de când eram mici, acele mesaje înghițite pe nemestecate („dacă nu înveți, vei rămâne la sapă”, „vei purta salopete”, „nu vei avea ce mânca”, „viața este grea, trebuie să te obișnuiești cu greul” etc.) Mai există și fantomele mecanismelor de apărare de când eram mici și care s-au prins de oasele și carnea noastră de adulți („mi-a dat o palmă la fund pentru că meritam”, „m-am obișnuit să țipe profesorul, nu mă deranjează” etc.)
Conflictele dintre părinți și copii, mai ales în perioada adolescenței, de cele mai multe ori sunt legate de școală și rezultatele școlare. E frustrant și paradoxal în același timp, căci nu ne mai regăsim în modul de educație al părinților noștri și considerăm că am evoluat, că am acumulat multă informație, că ne-am împrietenit suficient cu copilul interior, dar cu toate acestea avem reacții exagerate, așteptări, corectăm sau educăm prin comparație și critică. Altfel spus, facem cam ceea ce nu dorim să facem. Iată cum se creează terenul propice pentru un conflict interior în părinte, care devine atât de vizibil la exterior prin comportament, atitudine, prin incongruența dintre cuvintele folosite și vâlvătaia interioară. Sigur că ne dorim tot ce este mai bun pentru copilul nostru, sigur că intențiile noastre, ca și ale părinților noști, sunt dintre cele mai bune.
Cu toate acestea… ceva se întâmplă. Ceva pe care ne este greu să punem lupa, pentru că ne este teamă să vedem clar, căci am vedea că este vorba despre noi, ca părinți, și despre relațiile cu părinții noștri care influențează atât de mult relația cu propriii noștri copii. În momentele de conflict și de negură emoțională uităm că relația este cea mai importantă, uităm că el, adolescentul din fața noastră, nu este proiecția dorințelor noastre, ci este o ființă umană în cea mai importantă etapă a evoluției sale, în plină dezvoltare a construirii identității.
Ne este greu să acceptăm hăul care se creează între lumea noastră și lumea lor. Vrem să-i înțelegem, dar tot intrăm în contradicție. Acest conflict a fost adâncit și de școala online. Am văzut cu ochii noștri că școala nu s-a schimbat. Desigur că a fost greu pentru toată lumea, și pentru elevi, și pentru cadrele didactice, și pentru părinți. Ca părinți, observăm cu frustrare un sistem educațional înțepenit, ca un mecanism cu roți ruginite, dar le cerem cu insistență copiilor să se adapteze: „școala e importantă, nu e nimic de negociat aici, fără școală nu vei reuși nimic”.
Cu ce preț să se adapteze? Cu cel al resemnării sau, dimpotrivă, al revoltei extreme, al știrbirii identității, al trunchierii într-un pat al lui Procust?
Ce-l va împiedica să fie un adult împăcat cu sine, care să ia decizii întru echilibrul său fizic și emoțional? Că nu știe diferența între verbul auxiliar și copulativ, că nu a răspuns mecanic la istorie sau la muzică? Că nu a rezolvat într-un timp dat un exercițiu la matematică?
Cum îi învățăm să învețe? De ce nu sunt motivați? De ce relația lor cu școala este una antagonică? De ce sunt din ce în ce mai stresați? Iar noi continuăm cu același îndemn ca un disc stricat: „trebuie să mergi la școală, fără școală nu faci nimic”!
Școala a rămas cu mult în urmă. În lumea copiilor noștri, totul se derulează cu o viteză foarte diferită, simțurile sunt suprastimulate, unele în detrimentul celorlalte. Copiii de azi au o inteligență emoțională și un mod de a se exprima uneori peste cel al profesorilor sau al părinților.
În loc să-i ascultăm, să-i facem parteneri, să-i implicăm în procesul educațional, să-i motivăm, să dăm un sens și să onorăm disciplina pe care am ales să o transmitem, în loc să recurgem la metode alternative, creative, în loc să adaptăm programa la nivelul clasei, recurgem la aceleași tehnici, pedagogii învechite, la relaționarea bazată pe constrângere, pe jocul de putere, pe amenințare sau rușinare. Verificarea cunoștințelor prin tiruri de întrebări, sub presiunea lui: „Hai, acum, că nu am toată ora” inhibă și cel mai pregătit elev. Și nu doar că-l inhibă, dar lasă urme. E adevărat, invizibile. Dar tot ce-i invizibil e și adânc, dureros și greu de vindecat.
În clasă, totul este static, iar legătura între teorie și practică este tot teoretică, adică nu prea există. Învățarea nu se realizează integrat, antrenând toate simțurile sau ținând cont de teoria inteligențelor multiple, ci se bazează în continuare pe memoria reproductivă, pe o ascultare pasivă, somnolentă, în care singurul gând al copilului este acela de-a se termina ora cât mai repede. Laboratoarele, acolo unde există, sunt în continuare sub cheie, sunt spații sacre. Școala îi plictisește, îi obosește, îi demotivează și îi dezamăgește.
Realitatea și valorile noastre nu sunt aceleași cu ale lor. Ei sunt martorii unor valori răsturnate, sunt spectatorii unui teatru absurd, pe care noi ne prefacem că nu-l vedem. Prăpastia între aparență și esență ei o văd și o simt foarte bine. Sentimentul nedreptății, pe care ei îl trăiesc acut, poate fi specific unei anumite vârste, dar poate fi mult mai adânc de atât. Vine, de asemenea, pe filieră transgenerațională, arătând și o oglindă a societății.
Legat de valorile pe care noi vrem să le transmitem și realitatea lor, iată un exemplu personal pe care l-am regăsit sub o altă formă exprimat de către alți copii.
Am încercat să-i explic băiatului meu rolul verbului auxiliar și cum să-l diferențieze de cel predicativ sau copulativ. Verbul auxiliar este ajutător și singur nu are o putere așa mare cum este cel predicativ, el capătă forță lângă un participiu. Și-i dau un exemplu: „Uite, la școală, profesorii sunt verbe predicative iar personalul auxiliar un fel de verbe auxiliare. Școala nu poate funcționa fără personal auxiliar (dna de la curățenie, dl lăcătuș, dl de la pază etc.), care este foarte important în menținerea curățeniei, a siguranței etc.”
După pledoaria mea, băiatul meu îmi răspunde: „Vorbești prostii, nu-i deloc așa! Tu știi cât praf este în clasă? Știi că în geamul termopan au bătut un cui? Știi că domnul de la pază mânca gogoși iar noi așteptam ca proștii la intrare?”
Nu vreau să generalizez și nici să minimizez efortul unor oameni responsabili și dedicați. Dar nici nu pot să închid ochii în fața unor disfuncționalități crase, care își lasă amprenta pe tinerii care mâine vor deveni adulți. Am citit multe lucruri extraordinare și am foști colegi sau prieteni din învățământ care-și folosesc toate resursele pentru a nu perpetua un sistem blocat, rigid și arid, punând la bază relația profesor – elev și evidențierea potențialului acestuia. Din păcate, acești oameni sunt foarte puțini.
Ce putem face ca părinți?
Să nu mai comparăm vremurile noastre cu lumea lor și cum trăiesc ei această realitate. Nu facem decât să le alimentăm confuzia, mai ales în perioada de adolescență, când au nevoie de stabilitate din partea noastră, de repere și coerență. Să validăm ceea ce trăiesc, să-i ascultăm, să le fim aproape și să-i acceptăm așa cum sunt.
Un „Hai, să vedem ce putem face, cum te pot ajuta, de ce ai nevoie?” ajută infinit mai mult decât „De ce te joci în timpul orei? De ce ți-ai stricat media cu 5, dacă aveai un 10?”
Lor nu le este ușor pentru că nu ne este nici nouă. Dacă am fi bine cu noi înșine, n-am mai proiecta pe ei fricile, nemulțumirile noastre.
Adolescenții sunt pe propriul lor drum al construirii identității, personalității. Să fim alături de ei lăsându-i să fie ei înșiși, diferiți de noi, de dorințele noastre. Nu-i ajutăm dacă îi plictisim cu poveștile noastre de viață, cum a fost pe vremea noastră, ce grozavi am fost noi la școală sau ce eșecuri am avut și nu am vrea ca ei să le repede. Fiecare secundă este unică. Repetăm tipare atunci când ținem cu strășnicie la fantomele trecutului nostru, în loc să le eliberăm.
Inițiază și hrănește cu copilul de lângă tine un dialog al inimilor și nu unul al rănilor!
Comentarii recente