A fost odată o fetiță căreia îi plăcea mult să se joace, de cele mai multe ori singură, căci nu prea erau mulți copii în jur, dar și să descopere drumuri noi.

Odată a adormit în podul casei unde găsise hăinuțele de când era bebeluș. Vă imaginați îngrijorarea părinților și cât au căutat-o. S-a trezit ca o prințesă, coborând din castelul amintirilor unde totul era într-o armonie perfectă. Era o prințesă odihnită.

Într-o altă zi, părinții primiseră vizita unei bunicuțe din sat. Fetița, fascinată de poveștile de viață spuse de tanti Lina, a rămas cu gândul la spusele ei. Adora să stea în prezența adulților, chiar dacă nu înțelegea ce vorbesc. La scurt timp după ce a plecat tanti Lina, s-a dus pe urmele ei, prin zăpadă, încălțată cu cizmulițele cumpărate înainte de Crăciun. I se părea magic să meargă pe un drum pe care nu mai pășise nimeni și să-și vadă urmele, privind înapoi. Tanti Lina avea o casă lângă cimitir, acolo unde își avea casa și fratele fetiței care murise când ea avea doi anișori. De atunci, voioșia părinților s-a stins parcă pentru totdeauna. Cu cât luminița bucuriei părinților devenea mai palidă, cu atât căutarea fetiței era mai asiduă. Acolo, în bucătăria mică a lui tanti Lina, cu focul arzând în sobă, cu aroma de lapte cu cacao, cu preșuri multicolore pe jos, în pătuțul cu saltea de paie, ea găsise un strop de bucurie, de noutate, de prospețime, dincolo de tristețea de acasă. Timpul se scurgea iar căutarea părinților pe ulițele satului, în gerul tăios al lui decembrie, devenea arzătoare.  Își dorea mereu să plece de acasă, deși era învăluită în iubire, dar era o iubire umbrită de durere și tristețe, ea așa o simțea.

Au urmat ani întregi în care nu a mai lăsat urme proaspete în zăpadă. Dar undeva, în interiorul ei, a rămas același dor de zăpadă proaspăt așternută pe drumuri nebătătorite.

Încet-încet, contactul cu lumea exterioară și cu ea însăși a înflorit suficient de mult cât să-și dea voie să se cunoască și mai mult, ajungând și prin locuri tenebroase  ale interiorului ei, nu doar strălucitoare ca zăpada în lumina soarelui. Astfel, a pus în cui schema bine-rău, greșit-corect și a purces la drum, asemeni unui Prâslea în varianță feminină, doar că probele pe care le avea de trecut erau cu zmeii din interior iar scopul nu era să-i doboare, ci să-I îmblânzească.

Așadar, a pornit într-o călătorie cu o desagă în care a îndesat așteptări, proiecții și iluzia că ce lasă în urmă acolo rămâne, în spate…  A mai pornit cu doi copii de mână și un câine în cușcă (dar câinele a rupt cușca în aeroport și a refuzat să părăsească tărâmul cunoscut). În această călătorie, timp de 5-6 luni, a trecut prin multe văi: Valea Bucuriei, a Tristeții, a Frustrării, a Neliniștii, a Fricii, a Dorului. Pe măsură ce zilele treceau, cu încălțămintea tocită de atâta mers, a ajuns în cea mai adâncă vale: a Autenticității. Odată ajunsă acolo, priveliștea era clară. Era ca și cum perdeaua de ceață deasă, ce obtura fereastra inimii, s-a topit în razele soarelui. Prin această fereastră, a văzut casa părintească pustie și în paragină de unde altădată se vedea din depărtare fumul ieșind pe horn, de unde mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor sau de plăcintă cu brânză, cu foi subțiri întinse de mâini magice se simțea până în stradă; casa din care altădată se auzea fluierul ce prindea viață sub degetele groase ale unui mecanic iscusit.

Adultul de acum, ce ține de mână fetița de altădată, nu ar fi ajuns în Valea Autenticității fără să fi trecut prin celelalte.

Călătoria aceasta a adus-o mai aproape de ea însăși, de cine este ea cu adevărat, unde dorește să fie, ce dorește să ofere și ce are nevoie să primească.  Căutarea în exterior, departe de zgomotul minții și al orașului, au condus-o mai aproape de liniștea din interior, putându-se asculta pe sine mai bine, luând decizii ce hrănesc sufletul și-l ajută să înflorească.

Curajul de a căuta, de a ezita, de a se îndoi, de a trăi neliniște, de a ieși din zona proiecțiilor, din acel “ce ar fi dacă” reprezintă o modalitate de creștere. Nu ne dezvoltăm dacă alegem evitarea, stagnarea  sau neasumarea luării unei decizii.

Revenirea i-a oferit posibilitatea să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Ceea ce altă dată îi producea iritare, revoltă, acum își dă seama că alte lucruri sunt importante.

Acasă, pentru mine, este locul în care e liniște în suflet, în care ceea ce simt să construiesc este intim legat de pasiunea pe care o pun în profesia mea.

Privind fără teamă în interior, cu sinceritate și acceptare, am observat cât de multă tensiune interioară se eliberează, lăsând spațiu pentru creativitate, fluiditate și înfăptuire.

Acasă poate fi oriunde, căci este o trăire, nu este un spațiu fizic. Dar acest Acasă îl simt aici, în acest spațiu și mă bucur că am făcut această alegere.

Drumul spre Acasă este drumul către mine însămi!