Ați făcut și voi, cu siguranță, la școală, familii de cuvinte. Da, familii! Și cuvintele au mamă, tată, fii, fiice, bunici, rădăcini.

Să se fi strecurat în titlu vreo greșeală?

Stau pe micuța terasă a unui apartament aproape de malul mării.  Citesc romanul Soif (Setea) al lui Amélie Nothomb. Mă opresc asupra unui paragraf:

“Trebuie să mă iert. De ce nu reușesc?

Pentru că mă gândesc la asta. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă iert mai puțin.

Ceea ce împiedică iertarea este reflecția.

Trebuie să mă iert fără să mă gândesc. Asta nu depinde decât de decizia mea, nu de oroarea actului meu. Trebuie să hotărăsc că asta e, gata!

Aveam 10 ani, mă jucam cu copiii din sat, ei săreau în lac de la înălțime, dar  eu nu reușeam. Un puști mi-a spus: Sari fără să te gândești!

Am obținut acest gol în capul meu și am sărit. A trecut mult timp până să ajung din nou în apă.  Adoram această exaltare.

Trebuie să obțin acest vid în capul meu. Să creez nimicul acolo unde mișună vacarmul.

Ceea ce numim pompos gândire, de fapt, este zgomotul minții noastre.

Sunt aici.

Mă iert.”

Ridic ochii din carte, privesc marea, zgomotul valurilor este atât de puternic încât nu mai pot continua lectura. Poate că mi-a trezit ceva prea greu: iertarea.

Privirea se oprește asupra unui semirond de trandafiri unde o doamnă îi îngrijește cu multă răbdare.

Mai citesc două rânduri, o mai privesc cinci minute. Ciclul continuă preț de vreo 2 ore.

Munca ei este foarte laborioasă. Este foarte atentă ce taie cu foarfeca pe care o mânuiește cu încredere, precizie și îndemânare. Apoi se apleacă. Smulge iarba de la rădăcina trandafirilor, greblează cu o unealtă miniaturală, frământă bolovanii cu mâna. După un lung efort, care pentru ea pare atât de natural și liniștitor, strânge totul. Pare mulțumită.

Îmi vin în minte părinții mei și cât de mult munceau pe câmp. Îi ajutam și noi uneori. Îngrijeau câmpul, culturile. De acolo mâncam. Dar nu avea nimeni nici foarfecă, nici mănuși și nici timp de pierdut. Pentru mine, copil fiind, era o corvoadă. Singurul vis era să cresc mare și să plec de acasă. Uram că m-am născut la țară. Îmi amintesc privirea mamei și mâinile ei, nici ea nu părea să fie fericită. Dar resemnată, da!

Valurile înspumate mă aduc în prezent. Mă uit la semirondul de trandafiri și apoi la malul mării. Momentele de dimineață în care copiii se bucurau de apă, deși rece, îmi readuc zâmbetul pe buze. Țopăiau și se jucau în apa rece liberi și fericiți. Petru era ca o vrăbiuță care sărea pe nisip deîndată ce spuma valului îi atingea picioarele, ștergându-i urmele lăsate în urmă.

Eu am ajuns la mare, prima dată, la 21 de ani. Îmi era teribil de frică să fac pluta, să-mi golesc mintea.

Trecusem de etapa trăirii clipei în mod natural, fără filtre.

Atunci, acum… Cât de diferit este totul!

Cât de diferit am crescut noi și cum cresc ei!

Nu, nu-i o judecată, ci doar o constatare! Poate că uneori vrem să fim doar grădinarul care depune mult efort, dăruire și pricepere în a-și vedea grădina cât mai mult timp plină de flori și curată. Dar să nu uităm că există și agricultorul care îngrijește câmpuri întinse și care nu are timp să zăbovească la fiecare plantă, dar care depune și el efort, și pricepere, și sudoare.

Și unii, și alții lucrează pământul și îngrijesc plantele. Rezultatul muncii lor nu este bun sau rău, frumos sau urât, ci doar este! A vedea aceste diferențe între epoci, între generații înseamnă să admitem că fiecare a făcut ceea ce a știut la vremea respectivă.

Iertarea, acceptarea, împăcarea cu trecutul sau chiar cu o situație prezentă, pe care nu o poți schimba sau influența, presupun un proces lung, conștient, de îngrijire a terenului, a interiorului. Chiar dacă asta poate să însemne și a sta cu vinovăția, invidia, ura. A avea grijă de sine este cel mai mare dar pe care ni-l putem face nouă, dar și celor din jur.

Familia de cuvinte din titlu nu corespunde definiției învățate la școală, pentru că acestea nu au o rădăcină comună. Dar ce-ar fi viața dacă ne-am opri la definiții, la ceea ce am fost învățați să facem, la cum trebuie să fie, la ce așteptări au alții de la noi?

Cuvintele din titlu nu au o rădăcină comună, dar au un sens comun. Atunci când dăm sens e ca și cum am planta semințe. Când plantăm semințe, dăm naștere unor familii de cuvinte, de necuvinte, parentale, monoparentale… Indiferent din ce familie faci parte, ai grijă de tine! Este darul cel mai de preț pentru tine și pentru ceilalți!