Demult aveam în minte să scriu câteva rânduri despre crizele copiilor preșcolari, dar nu din cărți, din podcasturi, din poziția de terapeut etc., ci așa, cu pălăria de părinte pe cap. Ca mamă a unui pui de dinozaur super haios, provocator, energic, iubitor și dulce ca mierea. Ca mamă care a transpirat muuult în timpul tsunamiurilor emoționale (vorbesc de acelea în care răstoarnă într-o clipită măsuța sau scăunelul), înainte de a ieși pe ușă, spre grădiniță. Ca mamă care a trecut și ea printr-o criză odată cu copilul, fiind în cădere liberă, regres sigur în pădurea deasă a copilăriei mici. Ca mamă care a găsit însă și ancore, repere care au ajutat-o să facă față acestor momente de mare consum energetic, emoțional și chiar fizic.
Cred că vă sunt atât de cunoscute momentele acelea de dimineață când numai ce deschide ochii și spune: „Nu vreau să merg la grădiniță!”, când ne pregătim să luăm micul dejun, să ne îmbrăcăm, să ieșim pe ușă, dar totul se întâmplă cam pe dos: micul dejun durează o veșnicie, hainele preferate fie sunt în coșul de rufe sau descoperă fix când să ieșim pe ușă că sunt groaznice, caca. Sandalele ajungem să le purtăm până prin octombrie-noiembrie cu șosete (căci tranziția de la un anotimp la altul este molcomă sau acceptarea noului vine mai greu) și exemplele pot continua.
Ce NU ajută un părinte într-un moment de criză! Ce NU are nevoie să audă sau să-și spună!
Este răsfățat copilul!
Îți scoate peri albi!
Aaa, nu știi să pui limite, ai o problemă cu limitele!
Nu ești ferm/ă!
Așa l-ai învățat!
Ai o problemă!
Din cauza ta, că l-ai provocat!
E vina mea/ta, eu/tu l-am/l-ai crescut așa!
Am experimentat multe trăiri, am avut reacții diverse, unele nu tocmai sănătoase… Iar atunci când am putut să fac față acestor momente, m-am felicitat.
Voi spune ceva ce deja știți (dar avem nevoie să întărim) referitor la momentele acestea de tsunami sau vulcan cu lavă cum le numim noi:
Este despre nevoia copilului de a descărca frustrări, trăiri care au însoțit anumite experiențe prin care a trecut și nu a avut posibilitatea, spațiul, curajul să o facă fix în momentul acela.
Este despre adult și relația acestuia cu copilul.
Este despre copilul care sălășluiește în fiecare dintre noi și modul lui de a se raporta și relaționa cu cei apropiați.
Este despre modelul relațional pe care l-a experimentat adultul în copilăria mică, la care a fost martor, pe care l-a înghițit pe nemestecate în primii ani de viață și modelul diferit pe care dorește să-l adopte ca adult în relație cu copilul său. Aici se creează un conflict interior între adultul care vrea să procedeze diferit și copilul interior ale cărui nevoi au rămas neîmplinite și strigă în continuare. Se ajunge astfel la un tablou în care doi copii își strigă nevoile.
Este despre ceva din trecutul apropiat sau îndepărtat care, prin atingerea unor butoane, inundă prezentul. Îl inundă atât de tare, încât ai sentimentul acela că ești la mare și te ia un val pe sus, te tăvălește, cazi în genunchi, ești cu capul în apă, ești năucit de-a dreptul.
Este despre acceptarea oglinzii pe care copilul o așază în fața ta, până când ajungi să te privești în ea pe de-a-ntregul.
Este despre a traversa criza, a trece împreună prin ea, nu este ceva care vine doar de la el sau doar de la tine. Și nu există rețete magice care să dizolve criza!
Este despre a-ți da voie să trăiești, să simți în acele momente, și nu despre a face.
Ce mă ajută!
Să am în minte că timpul are o cu totul altă valoare și înțelegere pentru copilul meu. Timpul se scurge diferit pentru el.
Să știu că explicațiile raționale de tipul: trebuie să ajung la serviciu, am o programare, pierzi activitățile de la grădi etc. nu ajută.
Să știu că nevoia lui de bază este aceea de conectare, iar un moment de criză e un indiciu că ceva s-a întâmplat și are nevoie să reintre în matcă.
În mijlocul furtunii ne îmbrățișăm, îl apropii de pieptul meu și atunci ne liniștim. Bătăile inimii calmează, într-o îmbrățișare se întâmplă ceva magic, este întoarcerea la spațiul sacru și safe al uterului mamei. Dacă refuză îmbrățișarea, îi respect alegerea și rămân aproape de el.
Să găsesc în mine, ca adult, acea zonă stabilă și sănătoasă, oricât de fragilă ar fi în acele momente, în care să mă ancorez. Alteori poate fi cineva din jurul nostru în care să găsim o ancoră (cineva calm și blând care ne poate ajuta).
Să vorbesc mai puțin sau deloc și să-mi dau voie să simt (bătăile accelerate ale inimii, respirația, impulsurile care se manifestă). Nu este nevoie să verbalizez mereu ceea ce simt sau observ. A rămâne în contact înseamnă să fiu conștient de emoțiile care-mi traversează corpul și să rămân în relație cu celălalt.
Să fac pași imaginari sau chiar să mă deplasez fizic, în spate, astfel încât să adopt poziția de observator al reacțiilor mele și ale puiului meu.
Să povestim împreună după ce trece criza sau seara, a doua zi, despre ce s-a întâmplat. Sau să folosim jocul neghidat, inițiat de copil, pentru a permite să iasă la suprafață elemente din inconștient. Uneori ne spune direct, alteori, prin intermediul jocului.
Să știu că are nevoie de mine echilibrată și așezată. Cu cât comportamentul lui este haotic, la butoane fiind creierul reptilian, cu atât mai mult are nevoie de mine ancorată. Fermitatea vine din autenticitate, din așezare, din interior, nu dintr-o tonalitate ridicată a vocii.
Pentru a găsi această așezare este important să-mi ofer mie momente de liniște, blândețe, echilibru, să fiu bine cu mine.
Dacă reacțiile mele ajung să fie și ele din categoria tsunami, eeee, atunci e momentul să mă întreb: Ce se întâmplă cu mine? Unde nu mi-e bine? Cu mine, la serviciu, în cuplu? Cum mi-am onorat corpul și sufletul astăzi? Ce am făcut pentru mine? Și ușor-ușor începe călătoria către sine…
(Până la urmă mi-am pus și pălăria de terapeut pe cap.)
Este călătoria ta, pe care o faci însă în relație cu ceilalți (partener, copii, părinți, prieteni, colegi de serviciu etc.). Pornește în călătorii noi, nu evita relații, situații care te pot pune în contact cu părți ascunse din tine, bucură-te sau dă-ți voie să te înfricoșezi de locuri necunoscute.
Drum bun, călătorule!
Comentarii recente