Photo by Wim van ‘t Einde on Unsplash
În timpul celui de-al patrulea stagiu în muzicoterapie, în cele două săptămâni cât am stat în Franța, am răspuns invitației uneia dintre colege, să particip la repetiția orchestrei din care face și ea parte, ca trompetist.
Își făcea griji că va fi prea zgomotos pentru mine, că mă voi plictisi. Eram singurul spectator din sala de repetiții a unei școli de muzică dintr-o comună foarte aproape de Bordeaux.
M-am simțit onorată și privilegiată să fiu acceptată în primul rând și să văd munca din spatele unui concert: cum intră rând pe rând muzicienii, cum se salută, relaționează, cum își pregătesc instrumentele, scaunul, partiturile, cum relaționează cu dirijorul.
Din clipa în care fiecare și-a ocupat locul cunoscut deja, s-a așezat în corp, și-a acordat instrumentul, din acea clipă puteai observa din exterior că omul acela trist sau obosit sau vesel care a intrat mai devreme pe ușă se transformă, își ia rolul în serios, pune totul între paranteze și se concentrează pe ce urmează să facă. Era acea senzație că prezentul capătă formă și sunet: forma fiecărui instrument din orchestră și a sunetului ce urma să umple spațiul. Iar dirijorul era acolo, cu toată ființa sa, atent la fiecare DO. Prima repetiție, o bucată muzicală din Regele Leu. Dirijorul, atent la toate nuanțele, nu doar la tehnică, spune: „Se naște leul. Partea asta vreau să se audă tare, puternic, este momentul cel mai important, să-l marcăm cum se cuvinte. Hai, vreau să aud viața!” Când au reluat, aveam pielea de găină, atât de intens am simțit emoția nașterii marcată prin atâtea instrumente de suflat și de percuție.
Am început să caut repede pe telefon toate bucățile muzicale ale căror titluri le vedeam pe partiturile muzicienilor și compozitorii acestora: The Lion King – Hans Zimmer, Cinema Paraiso – Ennio Marricone, The Faith of Gods etc.
Repetau de câte ori era nevoie, până să ajungă la acea armonie care exprima nu doar o interpretare corectă din punct de vedere tehnic, dar și o anume intensitate emoțională, vibrațională ce însoțea muzica.
Observând acest proces, era ca și cum aveam în față o oglindă a unui proces transformator ce are loc în câmpul relațional creat de terapeut și client.
Rareori avem ocazia să fim martori sau să conștientizăm munca din spatele profesiei altcuiva, oricare ar fi aceea. Dacă am ști cât aluat a frământat un patiser pentru a ajunge la cel mai bun aluat, dacă am ști de câte ori s-a înțepat în ac o croitoreasă, dacă am ști câte schițe a aruncat la coș un arhitect, dacă am ști câte nopți nedormite a adunat un medic, dacă am ști câte lacrimi a vărsat un terapeut etc.
Mă opresc la profesia de psihoterapeut, care presupune nu doar cunoaștere, o anumită înțelegere a funcționării psihicului, creierului uman și integrarea acestor procese în totalitatea ființei, ci și un travaliu interior personal, invizibil. Toată această muncă devine vizibilă în cabinet, în relație cu clientul, prin capacitatea terapeutului de a conține și de a însoți clientul în procesul terapeutic. Atunci este momentul în care terapeutul își acordează instrumentele sale interioare, își deschide mintea și inima către ascultare activă, intră în starea de awareness. Dintr-un împreună se naște câmpul ce permite germinarea semințelor din care vor încolți momente de liniște, de disconfort chiar ce ar putea duce către conștientizări, clipe de AHA, de creștere. Terapeutul este un lucrător al câmpului, un agricultor, atent mai ales la ceea ce este roditor în sol. Doar că nu el alege, nu el direcționează, ci însoțește în pregătirea terenului, scoate la lumină importanța soarelui, a ploii, a vântului, a fiecărui proces necesar în dezvoltarea și creșterea plantelor. Apropo de plante, și acestea cântă! Există un aparat care înregistrează vibrația transformată în sunet a plantelor.
Doar lăsând sunetul să iasă, ocupând spațiu și timp, putem accesa zone vulnerabile, de umbră, de lumină, putem onora prezența în orchestră a fiecărui instrument interior, indiferent cum sună acesta.
Dirijorul orchestrei este starea de awareness a terapeutului, este capacitatea lui de a fi în contact cu ceea ce trăiește el și cu ceea ce primește, observă fenomenologic din partea clientului. Din acel spațiu comun se nasc compoziții, fie se cizelează, ajustează unele cunoscute (vezi mecanisme de apărare), fie ajung să improvizeze, să descopere sunete noi, perspective noi.
Indiferent de etapa vieții în care te afli, niciodată nu e prea târziu să-ți explorezi posibilitățile creatoare infinite ale orchestrei interioare!
Comentarii recente