Ce subiect vast, prietenia! Dacă ar fi să-mi imaginez dimensiunea fizică a relațiilor de prietenie pe care noi, oamenii, le creăm, pentru mine ar fi o pânză imensă de păianjen care ar face ocolul Pământului, o pânză fragilă și rezistentă în același timp. Nu voi vorbi despre prietenie în general, ci despre o anumită prietenie, cea dintre mine și Norocel, câinele nostru.

Pe Norocel l-am luat de la o prietenă pe 13 decembrie 2021. Eu și copiii am vrut tare mult să avem un câine, chiar dacă locuim în apartament. Nu a fost deloc ușor la început: haine ciuruite, caca și pipi în pat, labe pe masă, zgârieturi, mușcături, vomitat în mașină…

Perioada aceasta ne-a adus și mai aproape de noi înșine, de părțile întunecoase, dar și luminoase: toleranță, intoleranță, rigiditate, adaptare la noua situație, indiferență, responsabilitate etc.  Într-un fel, era ca și cum aveam un bebeluș căruia trebuia să-i acordăm toată atenția și grija, un bebeluș care suferea de anxietate de separare.

Încet-încet, lucrurile au intrat în făgașul normal, când am început să-l scoatem afară, să-i creăm o rutină.

Băiatul meu cel mare mi-a spus: „Nu știu cum am trăit fără Norocel până acum, dar știu că nu mai pot vedea viața de acum încolo fără el.”

Avea dreptate. Odată cu apariția lui Norocel, multe lucruri s-au schimbat. Ieșirile zilnice în parc erau diferite acum: noi, cei cu câini, ne salutăm, zâmbim, deschidem conversații cu ușurință.

Atunci, în prima lună, când a fost greu și tensiune mare în casă, am și postat un anunț prin care comunicam că doresc să-l dau pe Norocel. Dar tot atunci, ceva important s-a întâmplat…

Aproape seară de seară mă intersectam în parc cu un bătrânel care mergea aplecat, sprijinindu-se în baston, și care striga blând după cățelușa lui să-l urmeze. Uneori nici nu-l vedeam, doar îi auzeam pașii abia târându-se și sunetul bastonului pe alee. Cățelușa se mișca lent și ea, cu o vestă matlasată roșie. Pe Norocel îl scoteam așa, fără nimic, în serile geroase din ianuarie, crezând că blana îi este suficientă. Nu știam mai nimic despre câini și nevoile lor.

Într-o dimineață m-am întâlnit cu un tânăr ce suferea de o dizabilitate neuromusculară. Ieșise cu câinele lui în parc, un câine din rasa Pug, care se mișca și el greu. Am intrat  în vorbă.  Mi-a povestit, așa cum a putut el, cu o dificultate în a pronunța cuvintele, despre rasă, în general, cât de sensibili sunt și care este media de vârstă. Mi-a mai spus când de mult suferă de când este bolnav și cât l-au costat tratamentele pentru câinele lui plătite din infima pensie de handicap pe care tânărul o avea și că nu regretă nimic. Câinele este tot ce are și nu i-a trecut niciodată prin cap să renunțe la el sau să nu-i cumpere tratamentul necesar. Mi-a spus că ar suferi mai mult să-și vadă câinele murind, decât a suferit când a murit mama lui. În timp ce-l ascultam, ochii mi se împăienjeniseră. Îmi venea să-l îmbrățișez și să-i mulțumesc pentru mărturisirea lui. Mi-am luat la revedere în timp ce lacrimile alunecau deja pe obraji. Când am ajuns acasă am spus clar că Norocel nu va pleca nicăieri, vom crește cu toții și ne vom adapta.

A venit primăvara, ieșirile afară au devenit mai lungi. Într-una dintre seri întâlnesc un adolescent cu un Beagle. Ne împrietenim.  În serile următoare îl trimit pe Andrei cu Norocel. De atunci, băieții au devenit cei mai buni prieteni și prietenii lor patrupezi la fel. Cercul de prieteni a început să se extindă către cei care au această relație specială cu animalele.

Văzând că atunci când îl lăsam singur plângea mult, lătra, am început să-l iau cu mine la Fundație. Bucuria prezenței lui Norocel s-a extins și acolo.

Observându-i comportamentul și reacțiile, am început să devenim mult mai ancorați în prezent, văzându-l cum doarme, cum respiră, cum se joacă, cum cere ceea ce are nevoie, cum se bucură atunci când ajungem acasă. Energia din casă se schimbase. Copiii deveniseră mult mai responsabili. A-i mângâia blana moale era un exercițiu de mindfulness.

Când am împlinit 6 luni de prietenie, mi-am dat seama că Norocel ne-a schimbat viața și că ceea ce ne-a adus nu are preț. Iar stricăciunile prin casă pe care le-a făcut ne-au arătat pentru a nu știu câta oară cât de neimportante sunt lucrurile materiale. La fel de bine am putut să ne continuăm viața și cu patul, scaunele roase sau cuvertura, lenjeria de pat și hainele găurite.

Dar lecțiile nu s-au oprit aici. De curând am mai primit una și poate cea mai importantă de până acum.

Într-o sâmbătă trebuia să plec la munte. Așa că am găsit, datorită celei mai bune prietene, să-l las la curte, în grija unor persoane binevoitoare și iubitoare de animale.  După ce l-am lăsat, i-am auzit lătratul până departe… Era ca atunci, în maternitate, când mă duceam la toaletă și-l auzeam plângând, dintre toți bebelușii, doar pe al meu, și nu știam cum să mă întorc mai repede. Dar la Norocel nu m-am întors, mi-am continuat drumul. Am ajuns la gară, unde, după un timp, primesc un telefon de la prietena mea care mă anunță că Norocel, nu se știe cum, a ieșit din curte în stradă și nu mai e de găsit, l-au căutat prin împrejurimi, au întrebat, nimic.

Ascultând-o, într-o primă fază, am rămas tăcută, calmă, apoi mi-au trecut prin minte tot felul de gânduri, care mai de care mai negre. Cert era că nu-mi puteam imagina că prietenia noastră se va opri aici, nu puteam să cred că nu-l voi mai vedea niciodată.

Între timp, după momente de rătăcire sau de căutare pe străzi, Norocel s-a întors în fața porții de unde a plecat, ca și cum ar fi spus: „Mai avem multe de învățat împreună, asta este una dintre lecții.”

În drumul de la gară către casă, chipul mi-a fost inundat de lacrimi, calmul de la început, care m-a ajutat să gândesc rațional ce aș putea să fac, s-a transformat în lacrimi, emoție pură, curgătoare, eliberatoare de stres.

Observându-l pe Norocel în toate aceste luni, am mai consolidat o lecție pe care o credeam asimilată: cât de important este să ținem cont de nevoile noastre de bază.

Știți vreun câine care să nu mănânce atunci când îi este foame? Sau să mănânce ceva ce nu-i place?

Sau să nu doarmă atunci când corpul lui e obosit? Știți vreun câine care să nu se bucure la vederea stăpânului? Știți vreun câine care să nu-și apere granițele, care să nu mârâie când îi iei mâncarea din față?

Te invit acum să întorci privirea către tine!

De câte ori nu ți s-a întâmplat să uiți să mănânci? Sau să sari peste mese, amânând această nevoie, aparent, din lipsă de timp?

De câte ori nu ți s-a întâmplat să stai treaz ore în șir, de teamă că întunericul nopții te va cuprinde,  că vei avea coșmaruri sau că nu te vei mai trezi? De câte ori gândurile, care creșteau asemeni unei iederi, n-au umbrit relaxarea mult râvnită?

De câte ori, deși ai fi vrut să pui limite clare, nu ai făcut-o, renunțând la părți din tine?

De câte ori n-ai amânat să ai grijă de tine, de corpul tău, de nevoile tale? Dar nevoile nu sunt doar acestea de bază, ele sunt și emoționale, spirituale.

E timpul să te vezi pe tine, să-ți spui că ești important, că meriți tot ce e mai bun.

E timpul să te întorci acasă, acolo, în interiorul tău, acolo unde există tot ce ai nevoie pentru a crește și a evolua. Poți să alegi să parcurgi acest drum singur sau însoțit.

Oricum ar fi, fă-o cu blândețe, cu răbdare, cu încredere în procesul natural al vieții!