Adultule drag, îți mai amintești ce anume te făcea fericit când erai mic? De cât de puține lucruri, jucării aveai nevoie ca să te bucuri din toată ființa ta? Îți mai amintești câte năzbâtii făceai, deși erai apostrofat sau ți se aplica o corecție?
Nu, nu despre părinții noștri vreau să vorbim, despre ceea ce au făcut sau nu au făcut, căci nu e drept să judecăm trecutul prin lentilele ochelarilor din prezent.
Vreau să vorbim puțin despre libertatea și creativitatea copiilor noștri. Vast subiect, nu-i așa? Nici măcar nu voi intra în el, ci doar îi voi da târcoale, invitând la introspecție. Știm cu toții că ne naștem creativi, exploratori, cu un potențial nelimitat. Dar oare cultivăm cu adevărat aceste calități în copiii noștri? Le oferim cadrul vast al diversității din care să-și umple cupa curiozității? Sau sub pălăria „libertății”, a lui „nu vreau să fac aceleași greșeli precum părinții mei” sau a lui „știu eu ce i se potrivește pentru că doar eu îl cunosc cel mai bine”, de fapt, îi direcționăm, îi condiționăm, îi manipulăm?
Îmi pun aceste întrebări din perspectiva de părinte, din prisma etapei de viață în care mă aflu, aceea de învățăcel, dar și ca urmare a ceea ce observ că se întâmplă în jurul meu.
Pasiunea mea pentru instrumente de percuție, în special pentru frame drum, am descoperit-o în plină pandemie. Ea s-a dezvoltat și a început să capete contur pe măsură ce mi-am dat voie să experimentez, să merg la braț cu acel copil avid de cunoaștere, de aventură, de bucurie, fără așteptări, fără critici, fără presiune din partea nimănui. Abia apoi a venit nevoia de structură concretizată prin înscrierea la cursuri. Dar și aici, încurajarea de a improviza și suportul oferit din partea formatorului sunt permanente. Mie mi-a luat mult timp să aduc la suprafață această pasiune. Cu siguranță ea era acolo de multă vreme, în beciul limitărilor și al lipsei de încredere, al linearității rigide, al conformismului în care am stat multă vreme. Este ca și cum aș parcurge un drum invers: de la complexitate la simplitate, o simplitate pe care am avut-o dintotdeauna și în sânul căreia m-am simțit minunat când eram copil, dar a cărei limpezime a fost tulburată de viitura adusă de trebuie, trebuie, trebuie… Simplitatea pentru mine este cheia care deschide lumea nemărginită a creativității. De aceea, copiii sunt atât de creativi, se exprimă în cele mai pure și insolite metafore, căci pentru ei totul este simplu: universul lor, natura, jocurile, exprimarea directă a emoțiilor etc. Apoi vine adultul cu a lui judecată, cu temerile și cu alegerile potrivite pentru o viață prosperă. Nu le mai oferim materiale open ended pentru a se juca într-o infinitate de moduri, ci le luăm anumite jucării, care să dezvolte anumite abilități.
Mă întreb cum ar fi dacă, în loc să ne grăbim să alegem noi pentru copii, de la cea mai fragedă vârstă, i-am lăsa pe ei să descopere cât mai mult, noi oferindu-le doar cadrul. În ziua de astăzi, mulți dintre noi suntem un fel de praf de copt sau drojdie, pentru aluatul copilului nostru, în loc să fim covata în care aluatul dospește în voie. Mă refer aici și la îndrumarea copiilor către studiul unui anumit instrument muzical, fără a-i oferi posibilitatea să exploreze lumea sunetelor și a muzicii înainte de toate. Uneori, le răpim chiar și gratuitatea muzicii pe care natura însăși ne-o oferă cu toată generozitatea ei, înlocuind-o cu muzici sau imagini ce izvorăsc din ecrane, din primele săptămâni de viață.
Da, natura este sursa esențială a muzicilor oricăror vremuri. Totul pornește de la simplu, de la ceea ce există deja în natură.
Cum ar fi să acordăm mai multă atenție muzicii din jurul nostru? Poate fi susurul izvorului, ploaia, cântecul cicadelor sau al păsărilor, orăcăitul broaștelor, scârțâitul omătului sub pașii noștri, aruncatul pietrelor în apă, sunetul tacâmurilor la pregătirea mesei, fierberea apei pe foc etc.
Cum ar fi să închidem ochii, să acoperim cu mâna o ureche și la cealaltă să ascultăm sunetul boabelor dintr-o păstaie sau al semințelor?
Cum ar fi dacă, în loc să cumpărăm instrumente muzicale copiilor preșcolari, le-am oferi instrumentele pe care natura ni le oferă sau să confecționăm împreună cu ei unele simple din ceea ce avem deja prin casă?
Cum ar fi dacă, în loc să ascultăm obsesiv o anumită muzică sau anumiți compozitori (despre a căror muzică am citit noi că ar avea efecte benefice asupra dezvoltării copiilor), am pune sonorități de pe diferite continente, din diferite țări, arii geografice?
Cum ar fi dacă, în loc să limitez expunerea la anumite instrumente muzicale foarte cunoscute, aș lărgi paleta către instrumente despre care nici eu, ca adult, nu știu nimic sau nu am auzit?
Cu ce este mai valoros sau mai puțin valoros un instrument față de altul?
Cu ce este mai valoroasă sau mai puțin valoroasă o muzică dintr-o anumită țară față de alta?
Ne lăsăm, cred, prea ușor prinși în mrejele tendințelor care ne limitează, oferindu-ne o perspectivă îngustă asupra vieții. În ciuda ideii frecvent promovate a acceptării, a diversității, a incluziunii, suntem din ce în ce mai intoleranți, extremiști și atotcunoscători. Ne depărtăm din ce în ce mai mult de firesc, de simplitate, de ceea ce natura ne arată și ne învață fără să ne ceară nimic în schimb. Noi să avem nu doar ochii și urechile deschise, ci mai ales inima!
Sămânța de frumos, de bun, de ritm există în fiecare copil, noi doar să fim ploaia și soarele care o ajută să crească, nu pesticidele care alungă dăunătorii sau îngrășământul care „hrănește” solul, otrăvindu-l.
Comentarii recente