– Mamiiii!
– Daaaa!
-Azi merg la grădiniță?
-Ăăăă… da…
– Nu vreau să merg! Niciodată! Vreau să stau tot timpul acasă!
Sună familiar, nu-i așa?
Deși Petru merge din septembrie la grădiniță, cu pauze, ce-i drept, încă mai avem astfel de momente. Și sunt dese.
Mă duc în patul lui sau vine el la mine, se deschide portalul către o lume minunată, a animalelor lui preferate, în care eu mă transform fie în mama-caracatiță, fie în mama-pisică iar el, puiul care se cuibărește. Momente magice, în care timpul și spațiul se topesc, în care neînțelegerile țin de o realitate îndepărtată.
Încet-încet ne pregătim pentru micul dejun, apoi urmează momentul cheie al zilei: alegerea hainelor și ieșirea din casă. Ba șosetele sunt prea lungi sau prea scurte, ba pantalonii nu-i sunt pe plac etc. Mai scoatem o bluză preferată din coșul de rufe, mă adaptez cât și cum pot.
Reușesc să-l îmbrac, respir triumfătoare că am ajuns în hol, la încălțăminte, implorând divinitatea să ieșim în câteva minute. Am fost atât de aproape!
M-am răzgândit, nu-mi plac pantalonii ăștia. Vreau alții. Îl descalț, punem alți pantaloni. Îl întreb și de șapcă, să nu am surprize mai târziu. Și-o așază tacticos pe cap, apoi o aruncă pe jos. Ies un pic transpirată, închid încrezătoare ușa cu cheia. Coborâm scările, cele patru etaje. Ajungem la parter. Dau să ieșim din bloc. În același moment intră și poștașul. Petru începe să plângă, vrea să ne întoarcem după șapcă.
Eu simt ascensiunea clocotului interior, magma din adâncuri își croiește drum să iasă… Dintr-o dată aud o voce de om calm, blând și liniștit. Păi ce să faceți acum? Urcați și luați șapca băiatului!
Știu, a curs multă cerneală și multe taste au fost apăsate pe tema aceasta. Dar aici nu e despre soluții, tehnici și abordări, ci despre cum trăim astfel de momente, despre unicitatea acestora.
Astfel de situații sunt sănătoase și vindecătoare atât pentru copil, cât și pentru adult, dacă facem un pas în spate și deschidem fereastra către noi perspective.
Copilul nu plânge niciodată fără motiv.
Plânsul lui nu este doar al lui, este și nespusul sau nemanifestatul din interiorul nostru, ceva ce are legătură cu radarul nostru intern pe care l-am bulversat, neținând cont de el.
Plânsul copilului de acum are legătură cu neplânsul copilului de odinioară, cu momentele de frustrare intensă, trăită și neexprimată pe care m-am străduit să le țin bine, să nu supăr pe nimeni, că nu-i frumos. Așa ni s-a spus.
Plânsul copilului de acum este vocea care spune că tu, ca adult, ești într-un alt timp, că nu există conectare între voi, că ceva s-a rupt. Acum-ul lui nu este și acum-ul tău. O notă sau mai multe nu sună bine.
Plânsul lui este o aducere în prezent și o invitație, foarte stridentă (dar cum altfel dacă semnele mici nu au fost luate în seamă?) de a te conecta cu senzațiile pe care corpul tău le manifestă.
Poștașul a adus un mesaj prețios: acela că emoțiile durează foarte puțin, dacă le lăsăm să circule, că răbdarea are nevoie de hrană și îngrijire pentru a o putea accesa.
Cum facem asta? Coborând la subsolul casei noastre, accesând amintiri din copilărie, fără să idealizăm sau să învinovățim părinții, fiind blânzi cu noi, cu părinții noștri și, nu în ultimul rând, oferindu-ne momente de tihnă, de solitudine, cerând ajutor, ori de câte ori simțim nevoia, fără amânare. Nu e nimic egoist în a avea grijă de tine.
Fii atent și deschis la ce se întâmplă în jurul tău. Poți primi mesaje simple, dar cu impact puternic, de la oameni necunoscuți care dispar la fel de repede cum au apărut. Dar efectul pe care îl lasă poate dăinui.
Câteva ore mai târziu l-am revăzut pe același poștaș traversând intersecția din fața blocului meu. Era la finalul programului. Pășea agale, liniștit, cu geanta-i mai ușoară. Oare câte mesaje a transmis și câți oameni le-au primit?
Drag mesager, data viitoare nu voi ezita să-ți mulțumesc! Azi am zâmbit și ți-am mulțumit în gând!
Comentarii recente