Gestalt terapie

Privire de ansamblu

Gestalt terapia este o terapie fenomenologică-existenţială fondată de Frederick şi Laura Perls în anii ′40. Aceasta are la bază metoda fenomenologică a conştientizării, prin care a percepe, a simţi şi a acţiona se deosebesc de interpretare şi de modificarea atitudinilor preexistente. Explicaţiile şi interpretările sunt considerate inferioare experienţelor trăite în mod direct. Clienții şi terapeuţii în Gestalt terapie dialoghează, îşi comunică punctele de vedere fenomenologice. Diferenţele de perspective devin centrul experimentării şi al continuării dialogului. Obiectivul pentru client este acela de a conştientiza ceea ce face, cum face şi cum se poate schimba el însuşi şi în acelaşi timp să înveţe să accepte şi să se valorizeze.

Gestalt terapia se concentrează mai mult pe proces (pe ceea ce se întâmplă) şi mai puţin pe conţinut (pe ceea ce se discută). Accentul se pune mai degrabă pe ceea ce facem, gândim şi simţim în momentul prezent, decât pe ceea ce a fost, ar putea fi sau ar trebui să fie. În acest sens, se vorbește despre aici și acum nu pentru a lăsa deoparte istoria de viață a persoanei, ci pentru a privi această istorie din prezent, pentru a observa efectul trecutului asupra prezentului. Argumentele în favoarea folosirii lui aici și acum se bazează pe două premise: importanța relațiilor interpersonale și pe ideea de terapie ca microcosmos social. Probemele de natură interpersonală ale clientului se vor manifesta în acest aici și acum al relației terapeutice.

Concepte de bază

Cum se articulează Gestalt terapia cu teoria Gestalt

Gestalt terapia a luat două concepte din teoria Gestalt:
1. Definiţia Gestalt, entitate constituită din relaţiile dinamice dintre formă şi fond, care permite persoanei să-şi organizeze percepţiile într-un tot. Conceptul include alternanţa dintre contact şi retragere, precum şi caracterul înnăscut al individului de a-şi organiza experienţa în funcţie de necesităţile sale.

Perls face referire la două nivele diferite de Gestalt: pe de o parte, Gestalt al personalităţii – totalitatea care se manifestă în realizarea sinelui şi care necesită reintegrarea părţilor care au fost îndepărtate de personalitate. Pe de altă parte, Gestalt al comportamentului – totalitatea care emerge când o sarcină învăţată a fost dusă la bun sfârşit.

2. Conceptul de Gestalt neterminat implică ideea că o persoană nu este disponibilă pentru un alt tip de experienţă până când nu a încheiat experienţele incomplete din viaţa sa. Atâta timp cât un Gestalt rămâne neîncheiat, persoana îl va reproduce în mod compulsiv. Acest concept Gestalt exprimă foarte bine procesul de creştere a fiinţei umane.
Această creştere implică participarea individului ca subiect conştient. Din Gestat în Gestalt, persoana îşi ia din mediu ceea ce este necesar pentru a subzista şi integrează ceea ce are nevoie pentru a se dezvolta şi a-şi mări câmpul conştiinţei şi al experienţei.

Perspectiva fenomenologică

Fenomenologia este o disciplină care îi ajută pe oameni să ia distanţă faţă de modul lor obişnuit de a gândi pentru a putea face diferenţa între ceea ce este perceput în mod real şi resimţit în situaţia actuală şi ceea ce este reminiscenţă din trecut. Gestalt terapia tratează ceea ce este resimţit subiectiv în prezent, precum şi ce se observă obiectiv ca fiind date reale şi importante. Acest lucru contrastează cu abordările care tratează experienţele clienților ca „aparenţe simple”, folosind interpretarea pentru „a da un sens real”.

Din perspectiva filozofică, adordarea fenomenologică, pentru care conştiinţa este mişcarea reciprocă între subiect şi lume, se potriveşte cu viziunea Gestalt terapiei. Importanţa acordată experienţei şi încercării, în detrimentul presupoziţiilor, deschide fereastra către noutatea fiecărei situaţii aici şi acum.

„În domeniul terapeutic care ne interesează, inovaţia constă în angajarea terapeutului în procesul terapeutic. Poziţia sa nu este aceea de expert, ci făcând parte din mediul înconjurător al clientului, participă la situaţie. Eventuala sa dezvăluire se face în folosul punerii în mişcare care, deblocând Gestalt-urile fixe, permite o co-construcţie în direcţia transformării.”  ¹Chantal et Gonzague Masquelier, (collectif animé par) – Le grand livre de la Gestalt, Groupe Eyrolles, Paris 2012, pag. 5

Scopul Gestalt terapiei, ca explorare fenomenologică, este conştiinţa. Sensibilizarea fără explorare sistematică nu este suficientă pentru a elabora idei. În consecinţă, Gestalt terapia foloseşte sensibilizarea ţintită şi experimentarea pentru a obţine o vedere de ansamblu. Cum anume devenim conştienţi este esenţial pentru orice anchetă fenomenologică.

Conştientizarea are cinci elemente distinctive: contact, simţire, emoţie, formare şi integralitate.

Contactul se referă la descoperirea diferenţelor. Reprezintă întâlnirea cu celălalt şi descoperirea a tot ceea ce este diferit în felul în care gândim, simţim, în care ne raportăm la experienţele trăite.

Simţirea determină caracterul conştientizării. Simţirea apropiată este percepută la nivel tactil şi se referă la atingeri şi senzaţii. Simţirea de la depărtare este precepută la nivel vizual şi auditiv. Atunci când simţirea are un caracter lăuntric ea se numeşte propriocepţie. Aici sunt incluse gândurile şi visele, precum şi emoţiile, şi trăirile.

Formarea este reprezentată de modul în care este structurată şi se dezvoltă conştientizarea.

Cea din urmă caracteristică fundamentală a conştientizării este integralitatea. Întregul este mai mare decât suma părţilor. Întregul este diferit şi mai cuprinzător decât ceea ce ai obţine dacă l-ai separa şi ai lua părţile sale componente şi le-ai pune lalolaltă.

Orice experienţă privită ca un tot unitar poate fi numită Gestalt, referindu-se la ceva care este văzut ca având un caracter singular, deşi este alcătuit din mai multe elemente distincte. O persoană poate fi privită ca un întreg, chiar dacă ea este formată din mai multe componente, cum ar fi: mintea, inima, experienţa. Cu toate acestea, o persoană poate fi şi o parte a unui întreg, a unei căsătorii, de exemplu, a unei clase, a unei echipe etc. În aceste cazuri fiecare grup reprezintă un întreg, iar indivizii sunt elemente constitutive.

Teoria câmpului sau perspectiva legată de mediu

Un alt principiu care fundamentează psihologia Gestalt şi care constituie totodată o bază teoretică în terapia Gestalt este perspectiva legată de mediu. Această teorie consideră că toate fenomenele sunt în mod indisolubil legate şi că fac parte dintr-un sistem foarte vast de interacţiuni, care este numit mediu. Câmpul înlocuieşte noţiunea de particule izolate, discrete. O persoană în spaţiul său de viaţă constituie un câmp.

În teoria câmpului, nicio acţiune nu se află la distanţă. „În privinţa teoriei legate de interacţiune, Gestalt terapia îşi axează, în mod inevitabil, practicile psihoterapeutice pe interacţiunile care se produc aici şi acum. Prin definiţie, un important punct de interes în practica terapeutică este reprezentat de relaţiile dezvoltate de persoana care se află în terapie, fie că este vorba despre şedinţe individuale sau de cuplu, sau de grup, sau chiar pentru grupuri mai mari, cum ar fi agenţii, echipe de lucru, organizaţii, oraşe sau naţiuni.” ²Edwin C. Nevis Terapia Gestalt, Perspective şi aplicaţii, Editura Gestalt Books, Bucureşti, 2013, pag. 29

Mediul este format şi din cei care îl studiază sau îl observă. Câmpul fenomenologic este definit de către observator şi capătă sens doar atunci când se cunoaşte cadrul de referinţă al observatorului. Prin urmare, a studia mediul înseamnă a deveni parte a studiului.

Elementele mediului pot fi cunoscute de noi doar din punctul de vedere al modului în care interacţionăm cu ele, al modului în care relaţionează cu noi, precum şi din punct de vedere al instrumentelor şi senzaţiilor pe care ni le provoacă când luăm contact cu ele şi le studiem. „Nu există obiectivitate în teoria mediului, pentru că nimic nu poate fi privit obiectiv, din exterior. Stabilim o relaţie cu absolut orice. Toate sunt diferite în funcţie de felul în care ne raportăm existenţa la ele. Din moment ce nu există obiectivitate, nu există nici subiectivism – cele două nu pot exista una fără cealaltă. În schimb, există, pur şi simplu, opinii distincte.” ³Edwin C. Nevis – Terapia Gestalt, Perspective şi aplicaţii, Editura Gestalt Books, Bucureşti, 2013, pag. 33

Gestalt terapia oferă perspectiva manierei singulare a fiecăruia de a fi în lume şi de a intra în contact cu mediul, deschizând posibilităţi fecunde de mişcare şi de ajustare în acest du-te vino între interior şi exterior, între eu şi non-eu.

Perspectiva existenţială

Existenţialismul se bazează pe metoda fenomenologică. Fenomenologii existenţialişti se concentrează pe existenţa oamenilor, pe relaţiile dintre ei, cu bucuriile şi suferinţele lor trăite direct. Majoritatea oamenilor funcţionează într-un context implicit al gândirii convenţionale care evită să recunoască cum anume este lumea. Autoînşelarea este baza lipsei de autenticitate: existenţa care nu este bazată pe adevărul despre sine însuşi în lume conduce la sentimente de frică, culpabilitate şi anxietate. Gestalt terapia furnizează un mod a fi autentic şi responsabil faţă de el însuşi. Fiind conştient, omul devine capabil să aleagă sau să-şi organizeze propria existenţă într-o manieră semnificativă.

Perspectiva existenţială susţine că oamenii se pot transforma sau se descoperă. Nu este în natura fiinţei umane să descopere „o dată pentru totdeauna.” Întotdeauna există orizonturi noi, probleme şi oportunităţi noi.

Teoria paradoxală a schimbării

Legat pe perspectiva existențială menționată mai sus, în Gestalt terapie vorbim despre teoria paradoxală a schimbării, enunțată de Beisser, care afirma: „Schimbarea apare când cineva devine ceea ce este, nu atunci când încearcă să fie ceea ce nu este.” (Beisser, 1970). Altfel spus, terapeutul nu forțează schimbarea, ci lasă procesul terapeutic să curgă și acceptă ceea ce este. Astfel, el permite schimbării să se petreacă. Acest concept este paradoxal, în sensul că schimbarea se va produce atunci când clientul va renunța la încercarea de a se schimba. Beisser afirmă că procesul de creștere și schimbare este unul natural care se realizează prin conștientizare, contact și asimilare.

Figură – fond

Identitatea terapiei Gestalt îşi are originile în psihologia Gestalt, într-un moment de cotitură în istoria ideilor în care psihologia tinde să se îndepărteze de filozofie şi adună cercetători în jurul temei legate de percepţie. Căutând să diferenţieze psihologia de filozofie, aceştia elaborează teoria formei sau teoria Gestalt. Laura Perls, eleva lui Kurt Goldstein şi Fritz Perls, asistentul lui, sunt fondatorii Gestalt terapiei.

În perioada respectivă, existau două curente care abordau diferit percepţia: opţiunea asociaţionistă şi cea care privea forma în totalitatea sa. Pornind de la aceste percepţii, psihologii Gestalt (Wolfgang Kӧhler, Kurt Koffka şi Max Wertheimer) au pus în evidenţă două principii fundamentale: principiul unităţii (întregul este o realitate diferită faţă de suma părţilor) şi principiul pregnanţei (subliniază tendinţa fiecăruia de a selecţiona cele mai bune forme). Calitatea formei favorizează emergenţa figurii pe fond. Acest lucru se întâmplă în baza unor legi ale organizării perceptive (proximitate, asemănare, simetrie, unificare). Aceste legi demonstrează că obiectul perceput nu este conform cu realitatea acelui obiect. Aceste procese sunt puse în evidenţă de fenomene precum iluziile optice sau cele ale figurilor reversibile.

Mediul este împărţit în centru şi periferie. Centrul este reprezentat de ceea ce se află în prim-plan, respectiv personalitatea sau Gestalt-ul, iar periferia este reprezentată de fundal. Prim-planul este alcătuit din tot ceea ce este important, plin de înţeles în momentul prezent. Fundalul conţine ceea ce este irelevant, lipsit de importanţă şi imaterial în momentul prezent. Întrucât contactul presupune existenţa diferenţelor, tandemul personalitate-fundament reprezintă o funcţie a contactului.

Recunoaşterea figurii depinde de factori personali, precum familiaritate, interes sau motivaţie. Când ceva trezeşte interesul, se conturează prim-planul şi fundalul. Pe măsură ce personalitatea se dezvoltă cu fiecare schimbare, mediul este permament supus restructurării. Acest proces poartă numele de formarea personalităţii.

Contactul

Interesul pe care îl manifestă Gestalt terapia cu privire la conştientizarea în cadrul sistemului duce la sporirea atenţiei concentrate asupra elementelor din cadrul sistemului. Se acordă un interes deosebit relaţiei noastre cu mediul înconjurător. „Numim acest lucru întâlnire sau reuniune sau chiar dialog, dar, în primul rând, îl numim contact.” ⁴Edwin C. Nevis – Terapia Gestalt, Perspective şi aplicaţii, Editura Gestalt Books, Bucureşti, 2013, pag. 33

Relaţia dintre terapeut şi client este aspectul cel mai important în psihoterapie. Dialogul este partea esenţială a metodologiei în Gestalt terapie şi este o manifestare a perspectivei existenţiale în relaţie. Relaţia se desfăşoară când suntem în contact. Prin contact, oamenii cresc şi îşi formează identitatea. În relaţie se produc schimburi. Locul metaforic al acestor schimburi este frontiera-contact care leagă şi diferenţiază în acelaşi timp. Pentru a
avea contact este nevoie să existe şi diferenţe. Pentru ca oamenii să stabilească un contact, este nevoie ca ei să descopere privinţele în care sunt diferiţi.

Terapeutul Gestalt este interesat de experienţa de la frontiera contact, adică de senzaţii, percepţii şi emoţii care îi permit să simtă că face parte din lume, dar că se şi diferenţiază.

Aşadar, trăsătura definitorie a contactului este emoţia. Emoţia implică existenţa sentimentelor şi a grijii, consum energetic şi acţiune, plăcerea, curiozitatea şi nevoia de a te mobiliza. Chiar şi atunci când vorbim de bucurie, aceasta nu poate fi considerată un scop în formarea personalităţii. „Bucuria nu este un scop”, scria Goodman, ci „este un sentiment care însoţeşte o activitate aflată în derulare.” (1960)

Pentru a descrie acest proces care se produce în cadrul unei relaţii, Perls şi colaboratorii săi vorbesc despre secvenţe ale contactului sau ciclul contact: pre-contactul, intrarea în contact, contactul deplin, post-contactul.

Teoria self-ului

Self este o noţiune complexă, nu este o entitate, ci un proces, un sistem de contact necesar, un mod de a fi în lume la frontiera contact-organism-mediu în câmpul complex aici şi acum.

Caracteristicile self-ului sunt enunţate de Perls şi Goodman. Aceştia vorbesc despre spontaneitate, calea de mijloc şi angajare în situaţie.

Awareness

Awareness permite intrarea în contact cu energia imobilizată. Stimularea imaginarului, acesta fiind o cale de a rezolva dilema întâlnită, oferă posibilitatea folosirii acestei energii într-o manieră creativă, în scopul experimentării unor noi ajustări.

Autoreglarea organismică

„Teoria Gestalt terapiei susţine că oamenii au capacitatea inerentă de autoreglare şi sunt motivaţi să-şi rezolve propriile probleme. Nevoile şi dorinţele sunt organizate ierarhic, astfel nevoia cea mai urgentă iese în evidenţă şi solicită atenţia persoanei în cauză până când nevoia este satisfăcută. Când nevoia este satisfăcută, următoarea nevoie sau următorul interes apare în centrul atenţiei. […] Gestalt terapeuţii cred că oamenii au tendinţa naturală de a creşte şi că se vor dezvolta atât de deplin pe cât le-o va permite mediul.” ⁵Yontef şi Jacobs, 2013

Ajustare creativă

„Oamenii îşi organizează şi reorganizează percepţia asupra circumstanţelor (sau câmpului) printr-un proces continuu de aducere a unor elemente din câmp în prim plan în timp ce altele devin fundal, şi invers. Nevoia şi interesul organizează câmpul. Oamenii atribuie evenimentelor pe care le experimentează astfel un înţeles individual. În aceste moduri ei contribuie la crearea propriilor lor circumstanţe sau experienţe trăite (ei co-creează câmpul şi au responsabilitatea existenţială pentru vieţile lor sau cel puţin pentru înţelesul pe care îl atribuie vieţilor lor).” ⁶MacKewn, 1997

Ca un caz particular, şi relaţia terapeutică este co-creată, procesul terapeutic fiind responsabilitatea comună a terapeutului şi clientului. În plus, teoria câmpului ne deschide orizontul şi dincolo de individual spre nivelul colectiv: „teoria câmpului […] ne cere tuturor să ne trecem în revistă contribuţia noastră personală şi rolul nostru în crearea circumstanţelor culturale, sociale şi economice în care trăim.” ⁷MacKewn, 1997